vineri, 30 iunie 2017

Unicitatea ca emblemă

Eşti unica femeie... greu cuvânt
Ce-ţi dă putere, însă şi durere,
Şi sceptrul unui veşnic legământ
Între voinţă şi firească vrere.

Pas minunat, deşi, îţi spui, târziu,
S-a vrut lăsat, din tine, să apară,
La vremea când firescul cenuşiu
Vroia să ştie că e dat să doară.

Fără să vrei te-ai pus pe primul loc,
Şi-ai pus repere, borne şi hotare,
Clipei dorite de a fi un joc,
Faptă reală, mare sărbătoare.

Eşti unica femeie-n care cred
Că pot găsi ce-a fost să îmi lipsească,
Ceea ce-mi dă o cale să acced
Într-o trăire pură, omenească.

Cununa unui rost, măreţ, dar greu,
A trebuit, acum, s-o laşi văzută,
Şi vei purta-o, de acum, mereu,
La pas mergând spre ultima redută.

Ani peste noi, în grabă au trecut,
Văd azi c-au fost o lungă rătăcire,
În care mult prea multe am văzut,
Robindu-mă căderii-n amăgire.

Eşti unica femeie... nici nu ştii
Că-ţi sunt dator întreaga-mi libertate,
Că-n tine totdeauna întârzii,
Dorindu-mi, chiar mai mult, dacă se poate.

În fiecare clipă mă aştept
Să te găsesc dorindu-ţi dăruirea,
Dorindu-ţi întru totul să m-accept,
Să-mi las, fără de măşti, mereu, pornirea.

Prin chiar dorinţa ta mă simt că sunt
Foc reaprins de-o unică scânteie,
Un tot întreg, nu doar un amănunt,
Redefinit de-o unică femeie.

luni, 26 iunie 2017

Cuvânt puțin

Mi-e cuvântul astăzi prea puţin,
Să îţi spun simţirea-mi despre tine,
Mă gândesc de-i drept să mă abţin,
Sau de a-ţi vorbi ar fi mai bine.

Parcă nici nu pot, cumva, să cred
Că îmi eşti acum ieşită-n cale,
Gânduri şi idei se tot succed,
Mult prea mult, sau prea puţin, reale.

Mă întreb de unde-ai apărut,
Din prezent sau doar din altă viaţă,
Dintr-un timp ce ni-i comun trecut
Sau e umbra unui val de ceaţă?

Numele ţi-l spun şi-mi e uşor
Să-ţi pricep, ca şi motiv, privirea
Ce-ntr-un fel se-arată tuturor
Când ţi-ascunzi, sub ea, voit, pornirea.

Stau şi te privesc şi nu ştiu când
Ţi-am mai spus că eşti, prin tot, divină
Că îmi iei al neputinţei gând
Ca să-mi pierd trăirea în rutină.

Depărtări, în umbre, ne mai ţin
Şi ne duc pe drumuri neştiute,
Ca, uitând încrederea-n destin,
Să visăm şi vrute, şi nevrute.

Îmi găseşti un gând pe care-l scriu
Gând ce-l ai în pasul de pornire,
Şi te-ntrebi de cum mi-e dat să ştiu
Că îţi cauţi drum întru menire.

Nu am timp de-aţi spune explicit,
Uneori nici eu nu ştiu prea bine,
Însă cred: voi-vei dăruit
Gândul că-ntr-o zi poţi fi cu mine.

duminică, 25 iunie 2017

Leac de viață în răscruce

De multe ori mi-e viaţa în răscruce,
Între furtuni cu nori apăsători,
Ori ger năpraznic, care mă reduce,
La doar simţiri de temeri şi fiori.

Şi-atunci mă-ntreb de seara-i ridicarea,
La rang suprem a zorilor de zi
Sau asta e, într-un firesc urmarea,
Simplului mod de-a se putea trăi.

Cum nu-mi găsesc repere, nici motive,
De-a mai privi spre ceru-nalt, senin,
Când toate-mi par succinte, relative,
Gânduri, cu tine, brusc, în minte-mi vin.

Oricât le-alung, revin şi dau năvală,
Şi uneori mă poartă, fantezist,
Spre lumea-n care, fără de-ndoială,
Ajung să uit ideea că sunt trist.

Aşa ajung să-ţi spun ce nu ţi-aş spune,
Oricât aş vrea să fiu de întrăzneţ,
Să îţi propun ce altfel n-aş propune,
Chiar şi când ştiu că vieţii-i e de preţ.

Eu fug de gând, dar tot găseşte cale
Să mi te-arate cu motiv subtil,
Spre întâmplări deloc conjuncturale,
Irezistibil rost, firesc, facil.

Ajungi să-mi fii orice-mi doresc... de toate,
Fapte pe care, ştiu, ţi le doreşti,
Deşi încă îţi spui că nu se poate,
Că unele-s prea mult, cam nefireşti.

Mă lupt cu gândul, uit să lupt cu viaţa,
Şi peste prag, gândind, mă văd trecut,
Mă văd, trecut de noapte, dimineaţa,
Ştiind că am destule de făcut.

Îmi vii în gând sau el spre tine vine
Când nu mai ştiu ce sunt şi cum sunt eu,
Învaţă, cenzurat, că e mai bine,
Să mi te ştie, pururi, panaceu.

miercuri, 21 iunie 2017

Revenire spre a spune

Iată revin şi scriu din nou de tine,
Totul mi-e clar şi tot îmi amintesc,
Seara în care printre ghilotine,
Ne-am regăsit motiv de-a fi, lumesc.

Şi iar îți spun, cu risc de repetare,
Că noi această viaţă ne-am dorit,
Că, prin destin, n-avem nici o scăpare,
Avem doar drum de-al face împlinit.

Tu încă fugi, mânată de ideea,
Că fi-va totul cum acum gândeşti,
Că vei putea să fii oricum femeia
Ce nu mai crede-n vorbe şi poveşti.

Revin să-ţi spun, din nou, că înşelarea
Îţi este iar precum o ştii c-a fost,
Când ne-a unit, prin simplul gest, chemarea,
Ce şi-a găsit, prin tine, ţel și rost.

Va fi-n curând o seară, altă seară,
Când iar vei face pasul peste prag,
Ca să-mi poţi fi nu adăpost de ceară,
Ci casă-n care să trăiesc cu drag.

Ca şi atunci, vei fi, de gând grăbită,
Gustându-mă, să-ţi las, redobândit,
Statutul de femeie şi ispită,
Fără să-mi ceri să fiu şi eu grăbit.

Revin cu gând de-a nu mai pierde clipa,
De-a nu privi trăirile ca joc,
De-a nu mai face casă cu risipa
De-a nu te mai lăsa să stai pe loc.

Că într-un fel, cum nu îţi e în ştiinţă,
Traiu-ţi va fi cu totul schimbător,
Şi îmi vei nu simplă cunoştiinţă,
Ştiută de vederea tuturor.

Tot ce nu ştim, de fi-va să ne fie,
Va fi aşa cum ne e dat a fi,
Având un adevăr ca datorie,
Şi drept deplin, trăind, a ne iubi.