marți, 30 ianuarie 2018

Sugestiva-ntâmpinare

De-a nopții toamnă n-am uitat, o știu,
Cu arsenalul ei de amănunte,
Cu timpul ce-a trecut, până târziu,
Când ne-a trecut pe-a nemuririi punte.

Eram noi doi, de lume neștiuți,
Grăbiți înspre simțirile profunde,
Și-ntr-al dorinței val, nereținuți,
În căutarea clipelor fecunde.

Seara fusese gând de încercări,
Accentuând tendințețe viitoare
Spre elocvența marii împăcări
Cu adevărul ce nicicând nu moare.

Ne-aveam trăind și nu găseam opriri
Oricâte umbre se-arătau motive,
Lăsând cuvinte ca firești vestiri,
Dădeai plăcerii rosturi sugestive.

Te tot gustam, privindu-te fățis,
Cum mă primeai, venind la-ntâmpinare,
Ca să mă las, sedus, de ascunziș,
Urmându-te, concis, în repetare.

Mi-erai dorită și-ți eram dorit,
Nici gândul nu vroia să ne oprească
Eram chiar imposibili de oprit
Din clara-mpreunare omenească.

Șoptirea-ți se făcea mereu îndemn
Spre profunzimi în pântecu-ți fierbinte,
În care să rămân etern consemn
Ca pas firesc, mereu spre înainte.

luni, 22 ianuarie 2018

Final de rol

Maestrul a murit... E scena goală,
S-a săturat de-atâta monolog,
I-a fost tristețea lungă ca o boală
Luând, durerea ei, ca pe un drog.

N-a mai avut, nici pentru el, cuvinte,
Chiar de simțiri, prin vremuri, sărăcit,
Însă simțea că monologu-l minte,
Tocmai pe el... el, cel ce l-a gândit.

I-a fost, cândva, motiv de dăruire,
Și l-a dorit a fi un drum deschis
Spre cei ce știu ce-nseamnă o trăire,
Spre cei ce cred în soartă și în vis.

S-a terminat, târziu, în miez de noapte,
Un rol ce-a fost de zeci de ani jucat,
Lipsit de ceva nou, dar nu de fapte,
Lipsit de adevărul relevat.

Întâia oară l-a făcut să fie
Rostit șoptit, mirând pe coregraf,
Ce l-a transcris, deloc putând să știe
Că a transcris, de fapt, un epitaf.

Maestrul a murit... E goală sala,
Nimeni nu vrea să îi mai intre-n rol,
La toți li-i teamă că mimând spoiala
Se vor trezi căzând, grăbit, în gol...

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Simțitire de fruct oprit

Am tot simțit, în noapte, mâna-ți fină
Cum, peste mine, a trecut, în vis,
Fugară, motivantă, chiar divină.
Dar s-a oprit sub semnul interzis.

A stat o clipă-n loc, să își revină,
Să înțeleagă ce îi e permis,
De va purta nevinovata vină
Că nu s-a rezumat la compromis.

Știind că poate ceva să survină,
Dar și știind că totu-i e admis,
Dorinței i-a dat drept să intervină
Înnobilând-o printr-un gest decis.

Și-a fost, firesc, să cadă o cortină,
Lăsând vederii orizont deschis,
Precum o clară rază de lumină
Ce duce drumul până-n paradis.

Părea că visul nopții se termină
Și-a fost o simplă punte spre abis,
Intrând într-a speranțelor rutină,
Sperând că-mi este orice gând permis.

Vederea zilei îmi era senină,
Iar adevărul nu-l pot spune-n scris,
Că tu erai de vină și divină,
Și fruct oprit... Păcat, real, comis...

vineri, 12 ianuarie 2018

Adevăr lipsit de calapod

De adevăr nu pot să mă desprind
Oricât îmi vrei impus un mod de viață,
Oricât mi-arăți că-n zori de zi e ceață,
Sau stelele ce cad în gol, pierind.

Eu știu că-n zori îmi am întâiul gând
Ce o întreagă zi îmi rostuiește
Drumul spre fapte simplu mi-l pornește
Idei contrare vieții alungând.

N-am adevăr cu formă și măsură
Mulată pe al clipei calapod,
Și nici nu-l vreau pentru a fi comod,
Sau doar că-l știu punându-mi pumnu-n gură.

Mi-ai vrea, de multe ori, ceva schimbat,
În formă sau în mod de acțiune,
Că-i ideal cam tot ce mi se spune,
Sau chiar să cred că totul s-a-ntâmplat.

N-am cum să caut iarăși o cărare
Ferindu-mă de-al zilei jar aprins,
Numindu-mă, de facto, neînvins,
Și că departe-ajung, că drumu-i mare.

M-ai vrea grăbit când nu mă mai grăbesc,
Însă ai vrea să fac mai multe-n grabă,
Chiar să și tac de unii mă întreabă
Ce știu, ce fac, ce cred, ori ce gândesc.

Nu pot, și nici n-am cum, să mă desprind
De ceea ce sunt eu, cuprins în mine,
Și, fără vrerea mea, îmi aparține,
Mereu la fel când sunt văzut trăind.

miercuri, 10 ianuarie 2018

Preemțiunea fundamentală

Definitoriu timpul e trecut,
Dar faptele-s dovadă și amprentă
Al gândului ce amândoi l-am vrut,
Ca amintire-a vieții, inerentă.

Avându-mă, vei vrea să mi te dai,
La margine de noapte și de lume,
Dintr-un cuvânt să facem colț de rai,
Și-n fapte să ne-avem același nume!

Să-mi lași, în mâini, ca urme sânii tăi,
Ca urmă să rămân pe veci în tine,
Când trupu-ți coborând din munți în văi
Îmi face drum ce știu că-mi aparține.

Să vrei să simți, tot timpul, că te gust,
Și gustu-mi e motiv de fantezie,
Preempțiunii dându-i rostul just,
De-a te dorită, pereche, numai mie.

În adevăr, cu tot ce e cuprins
De sensul unui pas prin nemurire,
N-am să mai vreau să mă mai știu învins,
N-ai să te vrei uitând de împlinire.

Și iar, și iar, să vrei să mi te dai,
Spunându-mi că mă vrei, și ca dovadă,
Până în altă viață să mă ai,
Să știe toți că moartea-i de paradă.

Chiar de pe-acum, când totul e real,
Și, prin urmare, fapta e văzută,
Avem, deja, un rost fundamental
Spre pura veșnicie absolută.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Convergenta prezență

Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.

În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.

Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.

Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.

Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.

De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.

De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Revanșa ca protest

Din noaptea ce-a trecut n-am nici un rest,
Nu ai pe ce să mai îmi pui dobândă,
Firesc va fi să spui că-ți știi flămândă
Dorința ce o ai... Și-ar fi onest...

Dintr-o țigară trag un ultim fum...
Prostii din care unii fac paradă,
Noaptea s-a scurs... Zorii de zi-s dovadă,
Nici tu nu știi ce-ai vrea să spui acum.

Accentu-i pus pe ceea ce-am trăit,
Nu pariez pe științele oculte,
Nu vreau să te îmbăt cu vorbe multe,
Ce va urma deja-i pecetluit.

Tu ai un drum, la rândul meu, un drum
Mă duce când aproape, când departe,
Vei spune uneori că ne desparte,
Dar n-ai să fugi... la fel ca și acum.

Mi te vei da, din nou, în zori de zi,
Grăbită mult de treaba ta lumească,
Spunându-mi că-i normală și firească,
Voind să cred că nu mă poți iubi.

Iar când va fi, prin ploaia ca un fum
Margini de drum să ne găsim oprire,
Împreunați, venind din rătăcire,
Mă vei avea, spunându-mi, "Vreau acum!".

Nu va mai fi motiv de nici un rest,
Vei spune însă tu că-mi ești datoare,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Promit revanșa ca și clar protest.

luni, 1 ianuarie 2018

Denunț de mascaradă

De voi pleca nu-nseamnă că renunț,
Nici nu îmi iau motiv inconștiența,
Ci, pur și simplu, vreau să simt esența
Urmărilor cu sensuri de enunț.

Nu pot trăi sub lupă, nu încap
Într-o atât de minimă dovadă,
Fără forțări, spre infinituri scap,
Și tot denunț a vieții mascaradă.

Mereu vânat de-a vieții aventură
Mirării, timp de-a fi, nu i-am lăsat,
Dar mi-am avut seducerii măsură
Și de întoarceri m-am lăsat purtat.

Plecarea mea nu-nseamnă că lipsesc,
Din ziua ce va-ncepe-o eră nouă,
E doar un gând normal și omenesc,
În rătăcirea pașilor când plouă.

Când soarele se-aprinde nemilos,
Răcoarea umbrei fi-va o dovadă,
Că prin destin eu merg mereu pe jos,
Și nu pun nici un preț pe mascaradă.

Plecat voi fi cât nu va fi o veste
Cu iz de rost, de sens și clar motiv
Ce deturna-vor lacrimi și proteste,
Puse în seama visului captiv.

Când voi pleca puține am să spun,
Ca timp să am de lumea nesfârșită
Să simt de-mi e plecarea un surghiun
Sau mare aventură consimțită.

Tot amintindu-mi punctul culminant,
Urmarea lui având-o drept dovadă,
Voi înscena o prindere-n flagrant
Ca să demasc a morții mascaradă.

Gonit mereu de prea lipsita-mi teamă
Și, pas cu pas, de vise-nflăcărat,
Din Cer am să trimit o telegramă,
Să spun că mă întorc neapărat.