miercuri, 14 februarie 2018

Albastru de cer

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Sunt, și în vis, de-a dreptul, chemători,
Să uit că toată lumea ne desparte
Și să te fur, fugind cu tine-n nori.

Și-acolo să-mi petrec cu tine-o noapte,
Într-o cabană, undeva, în munți,
Să nu ne mire că dăm vești prin fapte
Și viața, ce-ai avut-o, ți-o denunți.

Acolo sus, ca-n fapte, la-nălțime,
De unde totul poate fi văzut,
Să ne iubim cu-ntreaga profunzime
A visului constant circumvolut.

Să fie noaptea albă pe afară,
Și noi, în albu-i pur, mai luminoși,
Trupuri arzând ca ceru-n plină vară,
Fiind, în suflet, tineri și frumoși.

Și să te vrei a-mi fi, spre nemurire,
Altar al tainei vieții de acum,
Fiindu-mi pas de clară revenire
Ca să și pot urmarea să-mi asum.

Iar de va fi să vină dimineața,
Cu tot motivul ei de-a ne trezi,
Din văi, să-i cerem, să ridice ceața
Ca-mpreunați să-ncepem noua zi.

O nouă zi și-o nouă, altă viață,
Fără trecut, ci doar un clar prezent,
Putând să dăm orice, oricând, pe față,
Punând accent pe rostul prevalent.

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Îmi sunt, de dor, un cer fără de nori,
De care o furtună mă desparte,
Ce-mi pare-a unei vieți, de multe ori.

Niciun comentariu: