Din când în când am gândul către tine
Nu pot să-l întrerup ori domolesc,
Îmi spune că defel nu îți e bine,
Că prea puține-ți ies în mod firesc.
Ajung, de-atâtea ori, să nu îmi pese,
De ceea ce, în jurul meu, ar fi,
Știind că pașii tăi nu fac progrese,
Că-i simți prea grei și-ncepi a obosi.
Uitările nu-mi stau, deloc, aproape,
Mi te-amintesc, și tot ce ți-am promis,
Dorul de tine-n amintiri încape,
Dar noaptea-mi ești mereu prezentă-n vis.
Eu nu te-ntreb, dar stau în așteptarea
Clipei în care n-ai să te ascunzi,
Și-n care-ți vei învinge ezitarea
Știind că nu mai ai ce să confunzi.
De ani te zbați, dar încă ești departe
Pe drumul care-l ai, nu prin destin,
Deși doar acceptarea te desparte
De a-ți trăi succesul pe deplin.
Tăcerea-mi nu-i deloc o împăcare
Cu trecerea în ritm prea mult alert,
E doar o nefirească așteptare
În care, timp îmi am, ca să mă cert.
Și mă tot cert, motiv fiind tăcerea
Supusă unei lipse de curaj
De a-mi găsi, într-un sfârșit, puterea
Spre luptă cu absurdul, mult, blocaj.
Motive nu-mi găsesc, și-mi cer iertare
Doar pentru timpul, mult prea mult, trecut,
Și-mi recunosc, trăiesc în nerăbdare,
Grăbindu-mă să nu mă dau bătut.
Timpul e scurt, dar gândul înspre tine
E tot mai des și, dintr-odată lung,
Îmi este semn că vreme nouă vine,
Dar trebuie, la tine, să ajung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu