luni, 9 octombrie 2017

Presimțire de plecare

Mai ai puțin acolo unde ești...
Drum vei avea de mers înspre departe,
E timpul unei noi și mari povești,
Și a miza pe cea mai mare carte.

În cumpeni stai, că-i noapte ori e zi,
Vii din trecut cu aripile frânte,
Oglinda tot mai greu o poți privi,
Îți ai idei ce-ncep să te frământe.

A fost cumva, întâmplător să știi
Că vorba veche-i plină de esențe,
Și chiar dacă mai vrei altfel să fii,
Vine momentul marilor scadențe.

Din regăsirea-ți ceasului târziu
Ca minimă și maximă idee,
Vei înțelege, simplu, că îți scriu,
Știind că-ți vrei firescul de femeie.

Acum doar vezi că ceva e schimbat,
Că în priviri vezi drum spre înainte,
Și gândul ți-l presimți deja plecat
Spre vise de aducere aminte.

În miezul nopții vezi că stai pe loc
Și fără de tăgadă-ți dai de știre
Că nu ai altă cale, de mijloc,
Că doar iubind avea-vei împlinire.

Și clipa veni... Fără motiv,
Scriindu-mi, vei voi a-mi da de veste
Că îți dorești, continuu, obsesiv,
Să vii să vezi trăirea-mi din poveste.

Vei hotărî să pleci, cu gândul clar,
Că vei veni să vezi cum mi-e acasă,
Dar vieții te vei face corolar,
Și-ai să rămâi, ca să-mi rămâi mireasă.

duminică, 8 octombrie 2017

Vremea regăsirii

Tu ştii că iarna nu mă va opri
Să te aştept pe-un prag de cer, când seara,
Este îndemn, al minții, de-a dormi,
Uitând să mai invoce primăvara.

Prin geamul ce-a ajuns, de ger, opac,
Văd candela ce pâlpâie timidă,
Iar umbra-mi agățată în copac
Mă face, viața-mi, s-o numesc aridă.

Setea de zbor, de care sunt cuprins,
Nu poate nici un viscol s-o oprească,
Prea mult mi-e sufletul încins,
Ajuns chiar la extrema omenească.

Privesc prin geamul alb, prin albu-i mat
Și frigu-l simt ca lanț legat de gleznă,
Plecarea-mi e un gest cu scop fixat,
Migrând spre cer să evadez din beznă.

Tu știi mai multe... Știi că nu mai spun
Despre privirea mea înspre departe...
Dar revenind, prin vreme, mă supun
Ideii de-a uita, de tot, de moarte!

vineri, 6 octombrie 2017

Uitarea înspre simplu

Eu îți tot spun că dragostea e artă,
Cu oamenii reverberând din plin,
Cu cei ce n-au nevoie de o hartă
Ca drumul să și-l știe pe deplin.

Mă și trădează, veșnic, nerăbdarea
Când mă provoci să te sărut pe-un sân,
Și, cum prea bine știu continuarea,
Mă lepăd de credințe și-s păgân.

Și-mi e de-ajuns să-ți înțeleg dorința,
Te simt cum arzi, m-aprind și eu, încet,
Îmi uit, fără să-mi pese toată știința,
Sunt simplu om, uit titlul de poet.

Cum nu-ți mai văd, aprins fiind, privirea,
Văzând piciorul depărtat ușor,
Ca-ntotdeauna, mare-mi e uimirea,
Că sunt deja profund căutător.

Mă mai și las lipsit de-ndemânare,
Știindu-te că nu vrei să greșesc,
Și ca să-ți simt suava apăsare
Ca nu cumva prea mult să mă grăbesc.

Sălbatică devii, precum e marea,
De-mi vezi puțin îndemn de-a îndrăzni,
Chiar mi te dai exemplu-n așteptarea
Clipei ce poate vise zămisli.

Și între coapse, maluri de tandreţe,
Ajung să nu mai știu ce pot să fac,
Să mă declar sedus de-a ta suplețe
Sau tot nepriceput să mă prefac.

Atât cât pot, în limita umană,
Căci greu se face timpul, așteptând,
Și cad într-a firescului capcană,
În cartea vieții, mai scriind un rând.

joi, 5 octombrie 2017

Divina vină

Îți ard obrajii... Mă privești tăcută,
Ochii îți sunt ca jarul unui foc
Aprins de o-ntâmplare absolută
Ce-ai vrut-o s-o trăiești ca simplu joc.

Și mă întrebi de-a fost așa să fie,
Sau un blestem așa s-a împlinit,
Sedusă de-a plăcerii fantezie,
Femeie, pe deplin, te-ai regăsit.
Dar tot arunci asupră-mi toată vina,
Îmi spui că, totuși, sunt un piroman,
De n-ar fi fost să uiți să stingi lumina,
S-ar fi văzut că-s trăznet sau vulcan.

N-a fost mult timp, dar parcă peste viață,
Prin tinereți trecute te-ai găsit,
Și-ai înțeles că viața te răsfață
Când dar te știi, așa cum ți-e menit.

Mi-ai fost, atâta timp ademenire,
Și mă temeam să nu-i devin ostatic,
Ori să numesc speranța amăgire,
Fixându-mi gândul într-un țel dogmatic.

Sânii ți-i simt cum îmi freamătă sub buze
Îți miști piciorul să îmi faci iar loc,
Atâtea fantezii ni-s călăuze
Spre clar lumescul împlinirii joc.

Dacă ar fi, ce facem, să se vadă,
Ar crede lumea că suntem damnați,
Pedepsei mele tu ai fi dovadă,
Urmei adânci ce-o port pe omoplați.

Dar vei purta și tu mereu o vină,
De care am să țin să-ți amintești,
Ca totdeauna să te simt divină,
Și să te văd mereu că înflorești.

luni, 2 octombrie 2017

Tulburare de dorire

Picioru-i gol, şi ţi-l străbat uşor
Simt palmele arzânde, mă-ncălzesc
Şi-ţi simt, pe coapse, tremurul de dor
De nici nu pot gândi să mă opresc.

Sânii-ţi tresar în palme când îi prind,
Iar pântecul, uşor, e arcuit,
Sedus de vis, fireşte, mă aprind,
Şi-mi dau motiv să fiu, normal, grăbit.

Petalele-ţi deschizi, le simt, încet,
Şi rezonezi cu fiecare gest,
Dorinţa-i, clar, de un profund complet,
Desăvârşită formă de protest.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îţi străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac...
Ceea ce simţi nu are precedent.

Şi-apoi devii esenţă de mister,
Ce-i iar, şi iar, mirific, chemător,
Să iau dorinţa ta un sfânt reper
Ca să devin, pe loc, nemuritor.

Atât de scurte-s clipele în doi,
Pe faţă rar se dau, doar în trăiri
Se definesc cu sens de vremuri noi,
Înaripând dorinţe şi simţiri.

Mi se lipesc iar buzele pe sâni,
Şi-ţi văd piciorul care-mi face loc
Ca nici n-ai timp porniri să-ţi tot amâni,
Şi nici să vezi, că ard, degeaba-n foc.

Mă simţi, te simt, îţi sunt şi-mi eşti motiv,
De a ne fi-ntrebare şi răspuns,
De-a ne dori mereu imperativ,
Fără-a ne fi o faptă de ajuns.

duminică, 1 octombrie 2017

Vânătoare la hotare

Prin mine trec noian de amintiri,
Atâtea clipe pline de iubire,
Cum m-ai dorit în marea mea pornire,
Vânând speranţa primei nemuriri.

Un vers cu rima dură, amărui,
Ţi-am dăruit pe-o margine de seară,
Când dat a fost, a nu ştiu câta oară,
Să-mi am oglindă ochii tăi căprui.

Zvoneam atunci porniri de pas în doi,
De regăsiri ca suflete pereche,
Ce cândva, într-o lume foarte veche,
S-au dăruit, spre vremuri de apoi.

Şi-n noua zi, în prag de răsărit,
Când umbra noapţii devenea ascetă
Spre orizont, suavă şi discretă,
Luna mergea, şi ea, spre asfințit.

Şi-mi amintesc... deja eram avar
Frenetic exploram, cu bucurie,
Şi sete, un crâmpei de fantezie,
Că trecem de al lumilor hotar.

Nici tu n-aveai, în gând, să mă opresc,
Îmi aminteai de mersul înainte,
Şi îmi şopteai că e de luat aminte,
Cât de real e simţul omenesc.

De-atunci şi timpul stă încremenit,
Şi ţine chiar şi visul la răscruce,
Când vrea pe alte drumuri a mă duce
Ori când mă las în gânduri poticnit.

vineri, 29 septembrie 2017

Zbor în vânt de valuri

Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.

Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...

Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.

Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.

Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.

Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.

Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.

N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.