luni, 19 februarie 2018

Mie, continuă iertare

Îți sunt, așa cum spui, un greșitor,
Ca privitor spre Ceruri și spre stele,
Prea mult, spre nicăieri, căutător
Și obosit de multe gânduri grele...

Chiar și de mine uit, mereu mă prinzi,
Și crezi că uit, cu mult mai mult, de tine,
Temându-te, prea repede te-aprinzi,
Ca să-mi arăți că-ți este greu cu mine.

Și tocmai când e focul mai în toi,
Te-mpaci și-mi cauți fapte de-mpăcare,
Ca să mă-nveți ce-nseamnă viața-n doi
Când norii fug, seduși de-nseninare.

Dar iar apoi, văzându-mă cum plec,
Seducător al umbrei de lumină,
Temându-te de alt, și alt, eșec,
Îmi dai motiv să știu că sunt de vină.

Nu știu de unde știi, când mă împart,
Și fac, tăcut, navete clandestine,
Pe drumuri care, merse, ne despart,
Dar, prin recul, m-aduc mereu la tine.

Cu greu puteri îmi am să te opresc,
Căci îmi devii, firească motivare,
Fiindu-mi dar, să pot să te iubesc,
Fiindu-ți dar, iubit întru iertare.

Vei vrea să plec, dar tot mi te vei da,
Ai să mă cerți mereu, și-ai să mă ierți,
Vei vrea să știi că ești femeia mea,
Și eu al tău... Să poți să mă tot cerți!

miercuri, 14 februarie 2018

Albastru de cer

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Sunt, și în vis, de-a dreptul, chemători,
Să uit că toată lumea ne desparte
Și să te fur, fugind cu tine-n nori.

Și-acolo să-mi petrec cu tine-o noapte,
Într-o cabană, undeva, în munți,
Să nu ne mire că dăm vești prin fapte
Și viața, ce-ai avut-o, ți-o denunți.

Acolo sus, ca-n fapte, la-nălțime,
De unde totul poate fi văzut,
Să ne iubim cu-ntreaga profunzime
A visului constant circumvolut.

Să fie noaptea albă pe afară,
Și noi, în albu-i pur, mai luminoși,
Trupuri arzând ca ceru-n plină vară,
Fiind, în suflet, tineri și frumoși.

Și să te vrei a-mi fi, spre nemurire,
Altar al tainei vieții de acum,
Fiindu-mi pas de clară revenire
Ca să și pot urmarea să-mi asum.

Iar de va fi să vină dimineața,
Cu tot motivul ei de-a ne trezi,
Din văi, să-i cerem, să ridice ceața
Ca-mpreunați să-ncepem noua zi.

O nouă zi și-o nouă, altă viață,
Fără trecut, ci doar un clar prezent,
Putând să dăm orice, oricând, pe față,
Punând accent pe rostul prevalent.

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Îmi sunt, de dor, un cer fără de nori,
De care o furtună mă desparte,
Ce-mi pare-a unei vieți, de multe ori.

luni, 5 februarie 2018

Ai unei nopți, noi

Te știu pe tine... Mi-este de ajuns,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Tu hotărăști ce vrei să ții ascuns,
Ori cât vei vrea, idei, să-mparți cu mine.

Noaptea aceasta, ca și-n alte nopți,
Îmi ești, așa cum îmi șoptești, amantă,
Chiar și purtării numele-ți adopți,
Ca circumstanță, faptic, agravantă.

Suntem doar noi și nu avem opriri,
Chiar dacă telefonul îți mai sună,
Îți vrei trăirea marii dăruiri
Ce chiar și-n veșnicie ne-mpreună.

Sânii sub pieptu-mi încă îți sunt tari,
Simțirile îmi fac să te dorească,
Suntem, în bucurii, deficitari,
Și doritori de viață omenească.

Te miri că nu mă vezi că-s obosit,
Când mă dorești mizând pe profunzime,
Și-mi spui că n-am de ce să fiu grăbit,
Oricum mă-ntrec cu timpul în mărime.

Știm amândoi și n-avem nici un dubiu,
Că-mi ești a mea doar vreme de o noapte,
Tocmai de-aceea n-avem timp de studiu,
Ne este timpul dat să facem fapte.

La tine-n pântec simt arzând un foc,
Un foc ce și pe mine mă aprinde,
Făcându-mă să vreau pornitu-ți joc
Să fie cel ce nemuriri pretinde.

În noapea-aceasta suntem numai noi,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Împreunați fiind, vorbim de noi,
Că mie-mi aparții, fiind cu mine.

marți, 30 ianuarie 2018

Sugestiva-ntâmpinare

De-a nopții toamnă n-am uitat, o știu,
Cu arsenalul ei de amănunte,
Cu timpul ce-a trecut, până târziu,
Când ne-a trecut pe-a nemuririi punte.

Eram noi doi, de lume neștiuți,
Grăbiți înspre simțirile profunde,
Și-ntr-al dorinței val, nereținuți,
În căutarea clipelor fecunde.

Seara fusese gând de încercări,
Accentuând tendințețe viitoare
Spre elocvența marii împăcări
Cu adevărul ce nicicând nu moare.

Ne-aveam trăind și nu găseam opriri
Oricâte umbre se-arătau motive,
Lăsând cuvinte ca firești vestiri,
Dădeai plăcerii rosturi sugestive.

Te tot gustam, privindu-te fățis,
Cum mă primeai, venind la-ntâmpinare,
Ca să mă las, sedus, de ascunziș,
Urmându-te, concis, în repetare.

Mi-erai dorită și-ți eram dorit,
Nici gândul nu vroia să ne oprească
Eram chiar imposibili de oprit
Din clara-mpreunare omenească.

Șoptirea-ți se făcea mereu îndemn
Spre profunzimi în pântecu-ți fierbinte,
În care să rămân etern consemn
Ca pas firesc, mereu spre înainte.

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Simțitire de fruct oprit

Am tot simțit, în noapte, mâna-ți fină
Cum, peste mine, a trecut, în vis,
Fugară, motivantă, chiar divină.
Dar s-a oprit sub semnul interzis.

A stat o clipă-n loc, să își revină,
Să înțeleagă ce îi e permis,
De va purta nevinovata vină
Că nu s-a rezumat la compromis.

Știind că poate ceva să survină,
Dar și știind că totu-i e admis,
Dorinței i-a dat drept să intervină
Înnobilând-o printr-un gest decis.

Și-a fost, firesc, să cadă o cortină,
Lăsând vederii orizont deschis,
Precum o clară rază de lumină
Ce duce drumul până-n paradis.

Părea că visul nopții se termină
Și-a fost o simplă punte spre abis,
Intrând într-a speranțelor rutină,
Sperând că-mi este orice gând permis.

Vederea zilei îmi era senină,
Iar adevărul nu-l pot spune-n scris,
Că tu erai de vină și divină,
Și fruct oprit... Păcat, real, comis...

miercuri, 10 ianuarie 2018

Preemțiunea fundamentală

Definitoriu timpul e trecut,
Dar faptele-s dovadă și amprentă
Al gândului ce amândoi l-am vrut,
Ca amintire-a vieții, inerentă.

Avându-mă, vei vrea să mi te dai,
La margine de noapte și de lume,
Dintr-un cuvânt să facem colț de rai,
Și-n fapte să ne-avem același nume!

Să-mi lași, în mâini, ca urme sânii tăi,
Ca urmă să rămân pe veci în tine,
Când trupu-ți coborând din munți în văi
Îmi face drum ce știu că-mi aparține.

Să vrei să simți, tot timpul, că te gust,
Și gustu-mi e motiv de fantezie,
Preempțiunii dându-i rostul just,
De-a te dorită, pereche, numai mie.

În adevăr, cu tot ce e cuprins
De sensul unui pas prin nemurire,
N-am să mai vreau să mă mai știu învins,
N-ai să te vrei uitând de împlinire.

Și iar, și iar, să vrei să mi te dai,
Spunându-mi că mă vrei, și ca dovadă,
Până în altă viață să mă ai,
Să știe toți că moartea-i de paradă.

Chiar de pe-acum, când totul e real,
Și, prin urmare, fapta e văzută,
Avem, deja, un rost fundamental
Spre pura veșnicie absolută.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Convergenta prezență

Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.

În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.

Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.

Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.

Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.

De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.

De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.